Ruptura miocardica, simptome, cauze, tratament
Ruptura miocardică reprezintă o complicație gravă, de multe ori fatală, a infarctului miocardic. Ea înseamnă deschiderea sau ruperea efectivă a peretelui cardiac, în mod tipic în zona recent infarctată, unde țesutul cardiac este deteriorat și slăbit.
Cauze:
- Cea mai frecventă cauză este infarctul miocardic acut, în special cånd tratamentul medical sau intervenția pentru restabilirea fluxului sanguin nu a fost administrat prompt.
- Alte cauze pot fi: traumatismele toracice sau procedurile invasive cardiace.
Tipuri:
- Ruptura peretelui liber: Aceasta este cea mai frecventă și cea mai gravă formă de ruptură miocardică. Ruptura peretelui liber al ventriculului duce la sångerare în pericard, ceea ce poate cauza tamponadă cardiacă (presiune pe inimă din cauza sångelui sau fluidului acumulat în sacul pericardic).
- Ruptura septului interventricular: Este o deschidere între ventriculul stång și ventriculul drept.
- Ruptura mușchilor papilari: Acești mușchi controlează funcționarea valvelor cardiace.
Simptome:
- Dureri toracice severe.
- Scăderea bruscă a tensiunii arteriale.
- Tahicardie (ritm cardiac accelerat).
- Șoc cardiogen.
- Semne de insuficiență cardiacă.
Diagnostic:
- Ecocardiografia este cea mai folosită tehnică de diagnostic, permițånd vizualizarea directă a zonei rupte și a sångerării în pericard.
- Electrocardiograma și markerii de leziune miocardică pot fi, de asemenea, utili.
Tratament:
- Tratamentul pentru ruptura miocardică este chirurgical și trebuie efectuat de urgență.
- Pacienții cu suspiciune de ruptură miocardică ar trebui să fie transportați imediat la un centru medical specializat în chirurgie cardiacă.
- Stabilizarea hemodinamică este crucială, iar procedurile precum pericardiocenteza (extragerea fluidului din pericard) pot fi necesare în caz de tamponadă cardiacă.
Prognosticul depinde de rapiditatea diagnosticului și tratamentului. Ruptura miocardică poate fi fatală dacă nu este tratată rapid. Prevenția prin tratarea promptă a infarctului miocardic și monitorizarea atentă a pacienților cu risc crescut sunt esențiale.